Una din problemele actuale în medicina pediatrică modernă rămîne afi diagnosticul şi tratamentul subluxaţie rotatoare avansate în articulaţia atlantoaxială. Problema în cauză se lămureşte printr-o serie întreagă de momente.

Gradul de răspîndire a subluxaţiei articulaţiei atlantoaxiale este condiţionat de ponderea înaltă a traumatismului obstetrical al segmentului cervical, chiar şi în caz de naştere fiziologică sporită factorul anatomochinematic al acestui segment vertebral la copil, de mobilitatea fiziologică a aparatului ligamentar. Structura anatomică complexă a regiunii craniovertebrale determină polimorfismul manifistărilor clinice, cu predominarea disfuncţiilor neurologice. Colosalele posibilităţi compensatoare ale organismului copilului duc la o evoluţie asimptomatică îndelungată a acestei patologii, fiind agravînduse la vîrsta de 6-7 ani. Aceasta se lamureşte prin creşterea bruscă a masei creierului, prin creşterea eforturi mintale şi fizice, prin transformarea hormonală a organismului şi e.t.c. Dezechilibrul mecanismelor de adaptare (compensatoare) se manifestă, în primul rînd, prin tulburări ale hemocirculatorii în sistemul vertebrobazilar.

Lipsa simptomelor caracteristice pentru subluxaţia atlanto-axoidiană veche şi a metodelor de diagnostic ştiinţific argumentate, insuficient cunoscute de medicii practicieni în domeniul pediatriei lămuresc frevente erori, dătorită de diagnostic şi tratament. Aceşti copii deseori timp îndelungat primesc tratament medicamentos.

Fapt căci patologia în cauză nu este bine cunoscută printre pediatrii, medici de familie şi neurologi, este argumentat şi prin faptul că pacienţii internaţi în clinică au prezentat următoarele diagnosticuri: distonie vegeto-vasculară, sindrom hipertensiv, migrenă, consecinţă trumatismului craniocerebral, artrită reumatoidă, disfuncţie cerebrală minimală.

În soluţionarea acestei probleme o importanţă substanţială îi aparţine diagnosticului şi tratamentul ortopedic.

Caracteristica anatomo-fiziologică a articulaţiei atlantoaxodiane.

Articulaţia cranio-cervicală (articulaţia occipito- atlantoaxodiană) constituie o zonă anatomică unică . Ea este compusă din condilii occipitali, inelele atlantului şi epistofeul. Atît in plan anatomic (cavitatea articulară unică) , cît şi în plan functional (sinergismul miscărilor) formaţiunea craniocervicală constitue o articulaţie adevarată unică, fiind mai compusă a scheletului . Ea fixează craniul la pilonul cervical si totodată permite craniului sa se aplece liber , să se rotească , serveşte drept canal pentru ligamentele cervicale şi arterile vertebrale. Structura anatomică a vertebrelor cervicale superioare permit s-ă, apere şi s-ă susţină plexurile nervoase şi vasculare , unind creierul şi corpul într-un tot intreg functional. Importantă uriaşa a acestei articulaţii face că, cele mai mici dereglări ale corelaţiilor şi funcţiilor anatomice pun pe om în pericolul veţii.

Literatura stiinţifică consideră această zona contradictorie şi iluzorie. Vertebrele cervicale,C1 şi C2 sunt atipice. Ele se deosebesc considerabil de celelalte vertebre prin absenţa corpului la CI si prin prezenţa apofizei alveolare la C2. Articulaţia atlantoxială , practic , reprezintă un complex din 4 articulaţii incluzînd articulaţiile atlantoxiale laterale imperechiate şi două mediene , formate de suprafeţele articulare ale apofizei alveolare C2 arcul anterior al atlantului , pe de o parte , şi cu ligamentul transversal al atlantului – pe de altă parte.

Cupa articulaţiei este relativ mai puţin adincă in planul sagital decit in cel frontal . Prin urmare , articulaţia este mai puţin stabilă la deplasările anterior şi posterior decît la cele laterale. In locul contactării cu suprafaţa articulară posterioară a procesului odontoid ligamentul transversal este acoperit cu cartilaj articular .

Conform datelor obţinute de Dvorak (1987, 1988) rolul stabilizator principal în segmentul craniovertebral revine ligamentelor alare şi celui transversal avînd, care are o rezistenţă înaltă. La copii rezistenţa ligamentului transversal scazută.

Astfel (Ingelmark, 1942), la copii de 3 ani el s-e desprinde din locul inserţiei sub o forţă egală cu 24 kg , 7 ani – 32 kg , 12-14 ani-de 52 kg .Deacea, la copii mai fregvent au loc traumatisme a ligamentului transversal.

De la marginea superioara şi cea inferioară a legamentului transversal se desprind două travei tisulare conjuctive. Pedunculul superior spre marginea anterioară a orificiul occipatal şi pedunculul inferior spre mijlocul suprafeţei posterioare a corpului axisului.

Pilierul superior este frenul principal ce menţine legamentul transversal în poziţie orizontală , iar pelierul inferior împiedică alunecarea apofizei alviolare de sub ligamentul transversal . Ligamentul transversal al atlasului , pilierile sale care formează aşa zisul ligament cruciform este, acoperit posterior spate cu o membrană tenctorie. Elascititatea sporită a aparatului ligamentar, face ca această articulaţie să fie considerată instabilă din punct de vedere clinic.

Suprafeţele articulaţiilor intervertebrale sunt acopirite cu cartilaj artrodial, pe marginile căruia este fixată capsula articulară. Ea este compusă din straturi fibros extern şi sinovial intern. Capacitatea articulaţiei atlanto-axiale sporeşte odată cu creşterea copiului: la copii în vîrstă de pînă la 1 an ea este egală cu 1.0-1.5 ml.,la 14 ani atinge 4 ml.Cavitatea articilară conţine o contitate neinsemnată de lichind sinovial, acesta ungînd permanent suprafeţele articulare. În condiţii normale de activitate a articulaţiilor suprafeţele articulare sînt separate între ele printr-un strat subţire de lichind intraarticular. În acest simplu mecanizm constă una din cauzele principale ale rezistenţei articulaţiei la uzare.

Deplasările se efectuează concomitent în toate cele 4 articulaţii şi constau, în special, în rotirea atlantului (iar odată cu elşi a capului) faţă de axis (pînă la 47º); flexia-anterioară şi posterioară (pînă la 10 º), înclinaţii literale (de la 0 º pînă la 5 º). Volumul ( de pînă la 47 º) al rotaţiei în articulaţie C1-C2 poate provoca simptome clinice de afecţiunea a arterei vertebrale (cefalee, vertige, greţuri, vomă, tulburări de văz etc.).

La rotirea capului într-o anumită direcţie, din altă parte atlantul intră în antepoziţie lunecînd pe suprafaţa articulară a masei laterrale a axisului, fapt ce crează condiţii nefavorabile pentru pachetul vasculonervos ce trece prin canalul osos strîmt. După cum s-a constatat, la copii artera opusă este atinsă la o rotire de 30 º, iar la rotirea de 45 º se torsionează vădit. Mai mult decît atîta, s-a observat că la o rotire a capului de peste 45 º artera vertebrală opusă era supusă atît torsionării, cît şi coprimării .

Aparatul ligamentar, articulaţiile intervertebrale şi arteria vertebrală au o inervaţie comună prin nervul sinovertebral. Aşa dar,particularităţile ANATOMO- FIZIOLOGICE ale articulaţiei atlantoaxiale la copil , pe fondalul unei interacţiuni stîngente între aparatul osteoarticular, formaţiunile vasculare şi sistemul nervos determină frecvent polimorfismul patologiilor vertebrogene, şi variabilitatea lor. Sublixaţie atlantoaxială fiind o dereglaţie anatomo funcţională provocă o multitudene de simptome caracteristice de dereglări hemocirculatoare în sistemul vertebro-bazilar.