CÂND ESTE NEVOIE DE OPERAŢIE?

Unele fracturi ale membrelor pot fi puse la loc uşor de către medicu-specialist, fiind apoi imobilizate până la vindecare; fracturile complicate însă pot necesita o intervenţie chirurgicală.

Cele mai răspândite cauze ale fracturilor sunt:

  1. accidentele rutiere,
  2. accidentările în timpul practicării sportului,
  3. căderea de la înălţime
  4. răni de arme de foc.

Pentru a fractura oasele sănătoase, este nevoie de o mare forţă; totodată, oasele afectate de maladie se rup mai uşor. Maladiile care slăbesc oasele sunt:

  • Оsteoporoza, boală specifică persoanelor de vârstă înaintată,mai ales femeilor în postmenopauză, când oasele slăbesc şi se subţiază, uneori pentru o fractură fiind de ajuns ca persoana să se împiedice sau să se lovească de bordura trotuarului.
  • Cancerul secundar în oase şi chisturile oaselor, careslăbesc oasele în aşa măsură că orice traumatism le poate fractura. Astfel de fracturi se numesc patologice.

Scopul principal al operaţiei – este de a îndrepta marginile osului în fractură, pentru a restabili exact forma lui iniţială. Acest lucru poate fi făcut prin:

  1. Manipulaţii externe . Osul este tras din capătul exterior; poate fi aplicată anestezia.
  2. Manipulaţii chirurgicale deschise cu anestezie totală. În caz de fracturi complicate poate fi aplicată tehnica chirurgicală, pentru a înlătura deteriorările din ţesuturile alăturate.

Alt scop al medicului/chirurgului – este menţinerea osului corectat prin imobilizarea membrului aplicând:

  1. Bandajul ghipsat,
  2. Fixatori externi (fragmentele osului se strâng printr-o tijă externă din oţel cu ajutorul ştifturilor),
  3. Extensiunea (folosirea continuă a greutăţilor). În funcţie de tipul fracturii, acest proces poate dura 6-12 săptămâni sau, în cazuri grave, până la 2-3 ani.

CATEGORIILE FRACTURILOR

Fracturile sunt grupate în 3 clase principale, în conformitate cu paguba adusă oaselor şi structurilor adiacente.

Fracturile închisesausimple. Pielea rămâne intactă şi structurile adiacente – arterele şi nervii – sunt nevătămate.Această clasă poate include fracturi complicate ale osului însuşi, care vor fi greu de tratat, însă print-o imobilizare adecvată ele pot fi tămăduite.

Fracturi deschisesaucomplicate. Osul fracturat străpunge pielea sau atinge leziunea penetrantă. Infecţia exterioară poate afecta osul, fapt care poate împiedica cicatrizarea şi duce la complicaţii majore.

Fracturi complicate. În rezultatul fracturării are loc vătămarea structurilor adiacente importante. Deteriorarea gravă a periostului, a arterelor, venelor sau nervilor sunt specifice fracturilor cauzate de implicarea unor forţe cu viteză mare. Asemenea afecţiuni pot tărăgăna procesul de creştere împreună sau osul poate să nu se restabilească niciodată.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN TIMPUL OPERAŢIEI?

Necesitatea operaţiei depinde de localizarea şi natura fracturii şi de volumul pagubei aduse ţesuturilor adiacente. Diagnoza trebuie stabilit cât mai repede şi mai exact, deoarece pacientul simte durere şi, posibil, şoc. Se face radiografia, la necesitate – anestezie locală.

Anestezia totală se induce doar atunci când există toată informaţia despre fractură şi este elaborat planul de acţiuni.

1. CHIRURGIA DE REPOZIŢIONARE A FRACTURII În caz de fractură deschisă complicată, chirurgul decide cum să pătrundă în interiorul leziunii şi să extirpeze aşchiile deplasate, fără a leza mult ţesuturile. După deschiderea leziunii, specialistul leagă sau cauterizează vasele rupte şi înlătură murdăria sau corpurile străine, fixând apoi fractura. Dacă nu se foloseşte transplantarea osului, acesta se fixează strâns pe loc.

2. FIXAREA FRACTURII. Dacă nu se cere transplantul de os, în afară de imobilizarea obişnuită poate apărea necesitatea aplicării unei metode de stabilizare a fracturii.

METODE DE FIXARE INTERNĂ

  1. Se foloseşte unul sau câteva şuruburi introduse prin fractură, o placă din oţel. Pentru a o ajusta, se sfredeleşte osul apoi prin placă şi întregul os se trec şuruburile care se prind pe cealaltă parte. Ştiftul metalic cav cu orificii se intriduce în os, iar prin orificii şi os se introduc şuruburile. Se suturează pielea. Avantajul fixării interioare constă în faptul că ea nu trebuie şi nu e de dorit să fie scoasă după tămăduirea definitivă. Ştiftul introdus în os rămâne acolo pentru totdeauna şi nu creează nici o incomoditate. În caz de apariţia a vreunei probleme, toate elementele pot fi extrase.
  2. Fixarea exterioară (prin tije din oţel, întărite pe os cu spiţe din afara membrului). Acest tip de fixare iniţial se folosea în cazuri de fracturi transversale, actualmente domeniul de utilizare a ei se lărgeşte. Alt fel de imobilizare (de ex. ghipsul) în acest caz nu este necesară.

METODA DE FIXAREEXTERNA

Pentru aplicarea fixatorului chirurgul mai întâi alege construcţia potrivită, fabricată din oţel inoxidabil, face o tăietură lungă, descoperind porţiunile de os pe care vor fi introduse tijele, sfredeleşte osul şi înşurubează tijele, trecându-le prin alte tăieturi mici. Tijele trec direct prin os. Nu este nevoie de o mare exactitate, deoarece cârligele cu care capetele pătrate ale tijelor se prind de tija exterioară centrală pot fi regulate. Apoi pielea se suturează. După tămăduirea fracturii toate detaliile fixatorului se îndepărtează.

METODĂ SIMPLĂ DE IMOBILIZARE A FRACTURILOR

Pansamentul din ghips. Este cea mai răspândită metodă de imobilizare, eficient în foarte multe cazuri :

  1. Membrul se bandajează cu grijă.
  2. Deasupra tifonului se aplică ghipsul umed.

METODA DE EXTENSIUNE A PICIORULUI

Se supune extensiei tibia, pentru a pune la loc femurul. Chirurgul execută mici incizii mai jos de genunchi din ambele părţi ale piciorului şi înşurubează în os o tijă. Capetele tijei se fixează prin şuruburi de cârligul din oţel, de care printr-o frânghie din nailon se prind greutăţile. Nu este nevoie de suturi; însăşi extensiunea este suficientă pentru imobilizarea fracturii.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ OPERAŢIE?

După oricare dintre operaţiile descrise pacientul iniţial poate simţi dureri în locul fracturii. E vorba de o durere surdă, care poate necesita administrarea analgezice. Membrul traumatizat este imobilizat, totuşi el trebuie întărit prin exerciţii, pentru a menţine puterea şi sănătatea muşchilor. Reabilitarea rapidă după tămăduirea fracturii va fi posibilă doar dacă muşchii vor menţine permanent tonusul necesar.

Timpul petrecut de pacient în staţionar depinde de aşa factori ca starea osului, prezenţa infecţiei, starea asigurării cu sânge, capacitatea şi voinţa persoanei de a antrena muşchii, vârsta şi starea generală a bolnavului. Fracturile simple se vindecă în termen de circa 6 săptămâni, majoritatea lor însă – până la 3 luni. După externare se recomandă de vizitat un timp oarecare spitalul pentru şedinţe de fizioterapie.

CARE SUNT CONSECINŢELE PE TERMEN LUNG?

Pentru înlăturarea elementelor chirurgicale ale fixării exterioare chirurgul deşurubează cârligele care leagă spiţele de tijă şi înlătură tija. Se verifică rezistenţa fracturii vindecate, apoi spiţele se deşurubează din os. Locurile sunt curăţate cu soluţie antiseptică, iar micile orificii se cicatrizează de la sine, fără suturi. Pentru a scoate tija din tibie, medicul slăbeşte şuruburile şi scoate cârligul de pe tijă, extrăgând-o.Fixatorii interni se înlătură la termenul respectiv sub anestezie totală. Fracturile oaselor, de obicei, se tămăduiesc bine, deşi durata depinde de complexitatea fracturii, vârsta şi starea fizică a pacientului.